Tocmai tu ...

Tocmai tu ... da tocmai tu ... Frumos ...
Poate ca nu.s perfecta, dar credeam ca tu m.ai acceptat asa cum sunt de atatia ani de zile, ca tu sti ce.mi doresc si ce urasc, ca tu sti cum sunt intr.adevar si cum nu ... Credeam ca tu ... esti tu ... si asta imi era de.ajuns. Credeam ca e de.ajuns sa iti arat o parte caci aveai sa intelegi tot ... Si nu inteleg cand ne.am indepartat ? :(( Cand am luat.o pe alt drum cand niciuna nu vedea alt drum decat al nostru impreuna ... Niciuna nu stia altceva decat stia celalalta :(( Pentru ca ne lega ceva special, ne lega ceva la fel si niciodata n.am crezut ca o sa pierdem acel ceva, si poate daca vei citi asta vei sti ca e vorba de tine ... Ca e vorba de noi ... Si nu inteleg de ce ma gasesti vinovata in tot ce se intampla ... de ce nu mai sti sa imparti vina ? Cand ai uitat sa ierti ? Cand ai uitat ce.am jurat ? Cand ai uitat ca ... sangele tau e in al meu si al meu in al tau ? Cand ai decis sa arunci la gunoi tot ce.am construit in atatia ani, prin atatea zambete, atatea lacrimi, atatea clipe. Nu.ti dai seama ca ... ca nu mai e ce.a fost !

Greseala!

Uimitoare capacitatea oamenilor de a persista in greseala. De a se lauda cu faptul ca viata le-a dat anumite lectii pe care le-au si invatat si apoi sa repete aceleasi greseli.
Sau poate ca intr-un anumit moment, orbiti fiind de lucrul/ persoana care ne face sa gresim nu ne mai dam seama ca ceea ce facem ne dauneaza.
Poate nu e vorba doar de prostie. Poate e vorba de faptul ca nu putem renunta cu usurinta la ceva ce credem ca putem schimba.
Dar timpul iti va demonstra ca unele lucruri nu pot fi schimbate oricat de mult ti-ai dori tu si oricat de multe ai face pentru asta.
Si iti va mai demonstra ca timpul pierdut repetand aceleasi greseli, e un timp cu adevarat pierdut.
Refuza sa mai accepti firimituri de iubire, doar pentru ca tu iubesti mai mult decat celelalt si crezi ca iubirea ta e suficienta pentru amandoi. Pentru ca nu va fi. Iar timpul pierdut cersind iubire, nu ti-l va da nimeni inapoi.
Refuza sa mai fi agresat din orice punct de vedere. Fii convins ca lumea nu se termina cu persoana aia. Mai sunt atatea altele "atfel".
Refuza sa mai ai incredere si sa treci peste daca ai fost mintit de "n" ori de aceeasi persoana. Daca te-a mintit o data , fii convins ca te va minti in continuare.
Oamenii merita uneori si o a doua sansa. Nu intotdeauna. Iar daca nu a stiut sa profite nici de ea, NU MAI PIERDE TIMP! Si gandeste-te bine daca situatia mai cere sau nu cu adevarat o a doua sansa!
©

Fii OM!

E obositor sa fii OM.
E obositor sa iti pese si sa te doara fiecare vorba urata, fiecare gest deplasat, fiecare remarca rautacioasa.
E obositor sa incerci din rasputeri sa ii multumesti pe cei din jur si sa fii mereu criticat pentru ceva.
E obositor sa repeti la nesfarsit aceleasi lucruri si sa ramai in continuare neauzit.
E obositor sa vrei si sa poti sa faci ceva si sa nu ti se acorde nici o sansa.
E obositor ca viitorul tau sa stea in mainile altora.
E obositor sa te consumi pentru nimicuri.
E obositor sa iubesti si sa nu fii iubit inapoi.
E obositor sa regreti ceva din tot sufletul si sa nu mai poti face nimic in privinta respectiva.
Da, e obositor sa fii OM. Si se pare ca traim intr-o lume tot mai "odihnita"...
©

Imposibilitate !

S-au cunoscut intr-un caiet; ea era pe pagina din stanga, iar el pe pagina din dreapta. Cerc era desenata, ba chiar avea si doua raze care-i luminau chipul ca intr-un zambet. Era perfecta, caci fusese facuta cu compasul si cu un creion negru foarte sigur pe el, care a decis ca ea sa fie un cerc-femeie, fiindca avea atatea calitati subtile... Cand creionul a inceput sa treaca razant pe langa rigla ca sa deseneze cubul, Cerc privea cu rasuflarea taiata la perfectiunea unghiurilor, la multitudinea de laturi, la simetria senzuala si abia astepta sa vada cine e. Cand Cub a fost gata si privirile li s-au intalnit, foile albe au tremurat, caci ei erau mult prea perfecti ca sa se deformeze. Cub, dezmeticit, s-a uitat imprejur si a dat cu ochii de Cerc. O, Doamne, cat era de frumoasa! Ce simplitate si ce desavarsire! Ce perfecta armonie! ... I-a venit asa, fara sa-si poata prelungi vreo latura, sa mangaie rotunjimea, pe dinauntru, pe dinafara... Cand a realizat cat erau de diferiti, Cub s-a intristat, dar nimic din sentimentele lui nu putea fi vazut din afara, poate doar cand vreuna din laturi se inrosea de sfiala. Doar Cerc parea sa dea din raze ca o faptura indragostita, de cate ori era privita...
Prima oara cand s-a inchis caietul si s-au trezit lipiti strans unul de altul, fata in fata, li s-a taiat respiratia. Cub a vrut sa o ia in brate, dar Cerc nu stia cum sa-l cuprinda. Nici Cub nu era foarte sigur ca ar fi putut sa-si desfaca laturile, asa, dintr-odata, dar dupa cateva ore petrecute impreuna a stiut ca asta pot invata doar unul de la altul. Cand erau rasfoiti si lasati cu caietul deschis chiar la paginile lor, erau atat de tristi si atat de singuri... Li se facea un dor cumplit si, oricat s-ar fi iubit, stiau ca niciunul dintre ei nu putea inchide caietul, mereu depindea de altcineva ca ei doi sa fie fericiti...
Intr-o zi, Cub s-a inspaimantat la gandul ca una dintre foi ar putea fi rupta din caiet, ca sa devina avion, cum i se intamplase unui prieten de-al lui. Habar n-avea ca si Cerc se framanta cu aceleasi ganduri negre, fiind si mai speriata de radiera cu care-i stersesera prima raza...
Zile in sir, cand caietul nu se deschidea deloc, erau atat de fericiti in lumea lor, in dragostea lor ce era in pericol doar cand se afla in mainile altora... Cub si Cerc incepusera sa-si faca planuri impreuna. Se gandeau chiar sa renunte la perfectiune si sa se transforme amandoi intr-un banal triunghi. Se rusinau de acest gand, dar erau excitati de ideea ca ar putea sa faca impreuna o latura numai a lor, chiar daca n-ar fi avut nici o linie curba, ca mama, ci doar linii drepte si unghiuri, ca tata.
Invatasera sa se imbratiseze, chiar daca, matematic vorbind, parea imposibil. Cerc intra in Cub toata, se pierdea in bratele lui si aveau senzatia ca nimic nu-i mai poate desparti. Intr-o zi, paginile s-au desfacut si creionul mazgalea hartia cu niste desene mici, imperfecte, inghesuite, barfitoare si vulgare. Cub si Cerc au tras o spaima groaznica, dar au scapat de mazgaleala. In schimb, din ziua aceea au trebuit sa suporte rautatile si mizeriile figurilor imperfecte, care radeau de iubirea lor si ii deranjau cu o curiozitate sinistra, voiau sa stie in fiecare moment ce fac, ce-si spun, cum dorm imbratisati, pe ce latura, cum intra Cub in Cerc si Cerc in Cub. Devenisera de nesuportat, pe masura ce Cerc si Cub se iubeau tot mai mult. Creaturile mazgalite in josul paginii erau tot mai stridente si mai ticaloase, iar Cub si Cerc si-au dat seama ca nu pot rezista asa. Si, intr-o zi cand se prefaceau ca dorm ca sa-si vada si mazgaliturile de viata lor, au decis sa fuga, ca sa-si apere iubirea. Sa se deghizeze chiar si intr-o caricatura, numai sa plece de langa mazgalelile acelea, ca sa-si traiasca linistiti, milimetric, povestea de iubire. Cub a desfacut patru linii pe furis si cu una a luat-o pe Cerc de mana, din cealalta i-a facut o sarma, ca sa treaca pe pagina lui, cu inca una s-a agatat de o margine de caiet si din ultima si-a facut o sabie, pentru ce avea sa urmeze, daca avea sa li se impotriveasca si altcineva. Cerc a plecat cu inima sfasiata nu de dorul paginii pe care se nascuse, ci pentru ca a vazut cu ochii ei cum Cub s-a automutilat pentru iubirea lor, cum si-a pierdut intr-o clipa perfectiunea de dragul ei.
Atat de tulburata si totusi atat de fericita, Cerc a sarit bucuroasa de la inaltimea mesei, dorindu-si cu disperare sa se indoaie, ca sa nu-i mai fie povara si sa aiba si ea macar un unghi. In cadere, s-a indoit si a devenit un oval stramb, cu o latura aproape dreapta. Vrand s-o salveze la timp, Cub s-a aruncat dupa ea si i-au mai sarit trei laturi. Nu mai semana a nimic, dar chiar si asa, redus la o forma necunoscuta, Cub o iubea pe Cerc, iar Cerc avea inca raze sa zambeasca a fericire. Formele ii ajutasera doar sa se descopere, dar iubirea se asternuse din alte motive si ramasese acolo pentru ca motivele ramasesera indestructibile.
Nu le-a luat mult sa se transforme in triunghiul la care visasera si sa realizeze cat de putin le trebuie ca sa fie fericiti si cat de posibila e iubirea care nu are forme si reguli, ci fiori, sentimente, vise, curaj...

{ Extrasa din cartea Intreaba-ma orice, de M. Radulescu }

* Priveste dincolo de cuvinte, citeste printre randuri, da-le viata lui Cerc si lui Cub, iar povestea ta de iubire se poate regasi in povestea lor de iubire. O povestioara ce m-a emotionat enorm. Si cu cat o recitesc mai des, cu atat mi se pare mai profunda...

Perfectiune reinventata !

Stii, noi paream c-am (re)inventat iubiea pura, adevarata. La noi parea perfect totul, in cel mai imperfect context. Ochii mei atat de indragostiti de tine vedeau cea mai frumoasa relatie dintre un barbat si o femeie, cea mai interesanta si mai seducatoare potrivire. Am ajuns la fel ca toti ceilalti. Raniti, chinuiti, macinati de intrebari, enervati de reactii…Eram femeia cea mai iubita, asa-mi spunea sufletul din tine. Erai barbatul cel mai minunat pe care l-am intalnit vreodata, cu tot ce insemni tu, cu tot ce contii, cu toate contururile tale perfecte si cu tot interiorul pe care credeam ca-l stapanesc, ca e al meu, numai al meu. Am ajuns inca o femeie ranita, dezamagita, speriata de ce urmeaza sa simta… Ai ajuns inca un barbat banal, care nu poate iubi si care mereu isi dezamageste femeia, iubind-o dupa ritualul lui de burlac prea multa vreme, laolalta cu altele.
Ne moare dragostea asta minunata si nu stiu ce sa fac. Nu mai stiu cine sa fiu ca sa-ti plac. Nu stiu sa iubesc ca-ntr-o iubire defecta si schioapa, unde inertia te duce oricat de departe si obisnuinta te inchide intr-o fiinta mult mai putin performanta si mai buna decat esti de fapt. Si mult mai putin frumoasa…Nu mai stiu cum ar fi sa traiesc fara tine si fara ce simt pentru tine. Nu mai stiu cum ar arata ochii mei, dimineata, cand n-ar da de tine pe perna cealalta…
Am pornit de la nimic, aparent, in starea asta mocirloasa. Dar de fapt, s-au tot asezat straturi de mizerii, de indoieli, neincredere si dezamagire. Si probabil ca abia acum ma sufoc de-adevaratelea. Functionam ciudat, cateodata, iar daca asta e o ciudatenie a femeilor, atunci o am si eu. Am trait exclusiv pentru tine, de cand te stiu. Am venit dupa tine mereu, am iesit cu toti prietenii tai mereu, am fost acolo, langa tine, de cate ori am simtit ca ai reala nevoie. Am fost femeia ta cum nu stiu cate femei au fost ale altui barbat, refuzand si simplul gand de a fi cu altcineva. Am facut lucruri pentru noi, am infruntat oameni pentru noi, am plecat de-atatea ori din lumea mea si… m-am trezit singura, nu numai dupa visul de azi noapte, ci asa, dintr-odata. E atat de aiurea sa nu-l mai poti crede pe iubitul tau, sa nu mai stii cand iti spune adevarul si cand te insala, sa nu poti avea masura iubirii lui decat cand ii esti in brate…
Cred ca trebuie sa ne alegem finalul. Am tot carpit bucati si la mine se tot rupe firul asta. Asa-mi doresc sa tina, de-as pune bucati din mine, la propriu, dar cred ca n-ar fi de ajuns. E ceva in tine care nu ne lasa sa fim impreuna. E ceva in iubirea ta, care nu seamana cu a mea. Tu inca n-ai intalnit iubirea vietii tale. Eu, da. De-aici, poate, desincronizarea.
Esti minunat cand esti al meu. Esti iubirea vietii mele, cand ma uit in urma. Doar ca nu stiu cine esti cand ma uit ininte…Credeam ca tu esti tot restul vietii mele.
Atat.

La pieptul tau !

"Iubirea e ca o masa la restaurant - nu mananci incontinuu si nici nu te saturi cu o gustare, dar faci o pauza pana la urmatorul fel. Iar daca ai mancat intelept, poti ajunge pana la desert, cu toate satisfactiile incluse.
Ce-i drept, instinctul n-are mereu poezie, dar are de-atatea ori dreptate... Mai ales daca locuieste intr-o femeie..."
~ M. Radulescu

Renuntare !

Sunt momente in viata cand renunti. Renunti la o iubire ce iti face mai mult rau decat bine. O iubire ce stie doar sa raneasca si sa doara. O iubire... bolnava.
Renunti, dar nu inainte de a lupta. Insa o batalie in care doar unul din doi, alege sa lupte e o batalie pierduta din start. Unul, nu e niciodata suficient.
In orice lupta dreapta trebuie sa stii cand e cazul sa te retragi. Si cu inima facuta zob sa pleci. Iubirea unei singure persoane nu va fi niciodata suficienta.
Oricat de crunt ar durea sau cat de greu iti va fi sa iei decizia de a pleca din locul unde nu mai e loc pentru tine si pentru iubirea ta, trebuie sa o faci. Spre binele tau. Nu cersi iubire, nu deveni disperat si nu gravita in jurul celui care nu te mai vrea. Pentru ca daca nu te mai vrea, nu te vrea si pace. Nu il sili sa te accepte doar pentru ca nu ai puterea de a lua tu "decizia". In final, e posibil sa nu mai ramana loc nici de un amarat de "buna ziua"...
Fiecare om are o limita de suportabilitate. Iar atunci cand o depasesti, nu faci decat sa iti calci in picioare propria inima.

Am renuntat atunci cand m-am simtit in plus, am renuntat atunci cand sentimentul de care ma agatasem disparuse, nu stiu cand, nu stiu cum, nu stiu din vina cui. Am renuntat pentru mine. Am renuntat pentru a ma putea vindeca si a putea sa o iau de la capat. Am renuntat pentru ca m-am simtit mai bine singura eu cu mine decat singura eu alaturi de altcineva.
Am renuntat nu pentru ca nu am iubit suficient sau pentru ca am fost atat de slaba incat sa nu pot continua lupta. Am renuntat pentru ca am fost suficient de puternica sa lupt cu toate armele pana m-am convins ca victoria o voi avea doar luand distanta.
Am renuntat la o iubire care imi facea rau, pentru a gasi o iubire care imi face bine.
Ma poti judeca pentru asta?

Tristete !

Si sunt momente in viata cand tristetea te copleseste. Te duce pana in cel mai negru abis al ei apoi le lasa in bratele dezamagirii. Ale frustrarii. Ale neputintei.
E cumplita senzatia aceea de renuntare pentru ca nu iti sta in putinta sa faci mai mult sau aceea de acceptare a infrangerii. Dar indiferent ce ai pierde, nu iti pierde speranta! E singurul lucru care ne tine pe linia de plutire oricat de adanci ar fi apele in care ne scaldam la un moment dat.
Afli ca persoana iubita nu e doar a ta si esti complet bulversat. Nu stii daca porti vreo vina, nu stii ce are in plus cealalalta si nu ai tu, nu stii DE CE. Dar stii ca doare. Si Doamne, cum doare!
Incerci din rasputeri sa iti implinesti un vis, o dorinta, iar usile se inchid una cate una in fata ta. Nu stii ce iti lipseste, nu stii ce se asteapta de la tine de tot dai gres. Dar stii ca dezamagirea te sufoca.
Afli ca un prieten apropiat ti-a servit o mare minciuna ca desert, sau chiar ca felul intai, iar increderea ta in oameni are mult de suferit.
Mai afli ca o persoana draga dispare pur si simplu, plecand in alte lumi, si stii ca orice alta pierdere e nesemnificativa in comparatie cu asta.

... Da, sunt momente in viata cand doar tristetea e tot ce avem. Tot ce auzim. Tot ce vedem. Dar undeva, intr-un coltisor, ascunsa, sta speranta. Singura care ne trage usor, usor din adancurile durerii.

Asa cum dupa orice zambet urmeaza o lacrima, la fel, fiecare lacrima va fi stearsa de un zambet!
Lucrurile isi au cursul lor. Si indiferent cat de nerabdatori si de ambitiosi am fi, sau cat de mult ne-am stradui, ele vor veni doar la timpul lor.

TITANIC de afectiune !

... No words !

Zambeste !!!

"Maine" nu prezinta nicio certitudine oricum :x So enjoy !

Decembrie !

Bine-ai venit Decembrie ! Bine-ai venit iarna si luna a cadourilor, a iertarii si a fericirii :d Dar si a vacanteeei !
Bine-ai venit reamintindu-ne sa iubim ! :*

Trecerea prin viata !

Intr-o zi intr-un cocon a aparut o mica gaura.
Un om, care trecea din intamplare prin preajma, s-a oprit mai multe ore pentru a observa fluturele care se forta sa iasa prin aceasta gaura mica. Dupa multe incercari se parea ca fluturele a abandonat si gaura ramasese la fel de mica. Parea ca fluturele a facut tot ce putea si nu mai era in stare de nimic altceva.
Atunci omul a decis sa ajute fluturele. A luat un cutit si a deschis coconul. Fluturele a iesit imediat. Insa corpul fluturelui era slab si anemic. Aripile sale erau putin dezvoltate si aproape ca nu se miscau.
Omul a continuat sa observe crezand ca dintr-un moment in altul aripile fluturelui se vor deschide si vor putea suporta greutatea fluturelui pentru ca acesta sa poata zbura. Insa acest lucru nu s-a intamplat!
Fluturele si-a trait restul vietii tarandu-se pe pamant cu corpul sau slab si cu aripile chircite. Nu a putut zbura niciodata!
Ceea ce omul, prin gestul sau de bunatate si prin intentia sa de a ajuta, nu a inteles, este ca trecerea prin gaura stramta a coconului era efortul necesar pentru ca fluturele sa trimita lichidul din corpul sau catre aripile sale pentru a putea zbura. Era chinul prin care viata il punea sa treaca pentru a putea creste si pentru a se dezvolta.
Morala: Uneori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie in viata. Daca ni s-ar permite sa ne traim viata fara a intalni obstacole, am fi limitati. Nu am putea fi atat de puternici cum suntem. "Nu am putea zbura niciodata!"

Meseria de mama !

Intr-o zi, o femeie numită Anne, îşi lua carnetul de şofer. Când au întrebat-o care era profesia ei, ea avu un dubiu. Nu ştia cum să se considere.
Funcţionarul insistă:
”Ceea ce v-am întrebat este dacă aveţi un serviciu.”
”Sigur că da, am un serviciu”, exclamă Anne, “sunt mamă”.
"Noi nu considerăm ăsta un serviciu. O să consemnez casnică”, spuse funcţionarul cu răceală.
O prietenă a ei, Marta auzi cele întâmplate şi căzu pe gânduri câtva timp.
Intr-o zi, se află în aceiaşi situaţie. Persoana care o interoga era o funcţionară de profesie, sigură şi eficientă.
Formularul părea enorm şi interminabil. Prima întrebare era: “Care este ocupaţia dvs?”
Marta se gândi puţin şi fără să ştie cum, răspunse:
“Sunt doctoră în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”.
Funcţionara făcu o pauză şi Marta trebui să repete cu pauze, emfatic, apăsând cuvintele mai semnificative. După ce a notat totul, tânara vru să verifice.
“Pot să vă intreb, ce înseamnă că faceţi, mai exact?”
Fără pic de nelinişte în glas, cu mult calm, Marta explică:
"Desfăşor un program pe termen lung, înăuntru şi în afara casei”.
Gândindu-se la familia ei, ea continuă: "sunt răspunzătoare de o echipă şi am primit deja patru proiecte. Muncesc în regim de dedicare exclusivă. Marea exigenţă este de 14 ore pe zi, uneori chiar până la 24 ore”.
Pe măsură ce îşi descria responsabilităţile, Marta observă creşterea tonului de respect în vocea funcţionarei.
Când se întoarse acasă, Marta fu primită de echipa sa: o fetiţă de 13 ani, alta de 7 şi alta de 3. Suind spre dormitoarele casei, ea auzi pe cel mai nou proiect al ei: un bebe de 6 luni, probând o nouă tonalitate a vocii. Fericită, Marta luă pe bebe în braţe şi gândi la gloria maternităţii, cu multitudinea de responsabilităţi şi orele interminabile de dedicaţie.
”Mama unde-mi sunt pantofii? Mama, mă ajuţi să-mi fac o fundă? Mama, bebe nu încetează din plâns. Mama, mă aştepţi la sfârşitul orelor? Mama, vii mâine să mă vezi dansând? Mama, mergi la cumpărături? Mama...”
Stând în pat, Marta se gândi: ”Sunt Doctor în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane, dar bunicile ce or fi?”
Si apoi a descoperit un titlu pentru ele: Doctore superioare în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”. Străbunicile sunt doctore executive superioare. Mătuşile sunt doctore-asistente. Si toate femeile, mamele, soţiile, prietenele şi colegele, doctore în arta de a face viaţa mai bună.

Intr-o lume unde se dă atâta importanţă titlurilor, în care se cere mereu cea mai mare specializare în domeniul profesional, transformă-te într-o specialistă în arta de a iubi.


Morala:
Am ajuns sa traim cu totii intr-o lume atat de ocupata si egoista, incat uitam esenta vietii in sine. Si de cele mai multe ori, uitam de cea care ne-a ajutat sa primim in dar viata. Dar de ce?

LA MULTI ANI ROMANIA !

Pentru ca peste toate este a noastra !!!